Satul transilvănean Chiraleș este situat în regiunea de nord a Câmpiei Transilvaniei, de-a lungul râului Șieu. Numele lui se leagă de un eveniment glorios al istoriei Transilvaniei din perioada timpurie a dinastiei arpadiene, care a înzestrat micul sat, ascuns de altfel într-un mediu idilic, cu un cult de importanță națională. Primele mențiuni ale satului în documentele oficiale sunt relativ târzii, datând abia din 1296. Acesta era un domeniu regal din comitatul Dăbâca, pe care voievodul Transilvaniei, Ladislau, era dispus să-l cedeze în numele regelui, Capitlului Transilvaniei în schimbul unui alt domeniu.

Potrivit registrului dijmelor papale din 1332, din punct de vedere administrativ aparținea arhidiaconatului Dăbâca, parohul său pe nume Albert plătind doar 2 groși, ceea ce sugerează faptul că această localitate era una foarte modestă. În secolul al XIV-lea a continuat să fie proprietate regală, făcând parte din domeniul cetății de la Unguraș, împărtășindu-i soarta. Castelanul cetății din Unguraș în 1345, Wosk, provenea de aici (Wosk dar Kyrleys). În secolul al XV-lea satul a fost dobândit de familia Losonci, după care și-a schimbat proprietarii frecvent. În secolul al XVII-lea, familia Kemény a deținut satul pentru o perioadă mai îndelungată. De la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea s-a aflat în proprietatea familiei conților Bethlen. Elegantul castel neoclasicist construit de contele Lajos Bethlen la începutul anilor 1800 este considerat a fi podoaba localității. Unul dintre cele mai importante elemente ale decorațiunilor interioare a fost pictura murală din sala principală ce-l ilustrează pe Sfântul Ladislau în momentul înjunghierii cumanului. Pictura murală reprezintă o mărturie clară a cultului local al regelui sfânt, care a fost reintrodus cu siguranță de patronul Lajos Bethlen. Toate acestea au avut loc într-o epocă în care identitatea națională maghiară în curs de formare se sprijinea puternic pe eroii istorici și în care figura Sfântului Ladislau, precum și cultul vechi de secole asociat cu acesta au jucat un rol important. Nu este o coincidență faptul că tocmai în acea perioadă descrie Mihály Vörösmarty povestea luptei de la Chiraleș în poemul intitulat Cserhalom, în urma căreia evenimentul a intrat în conștiința națională sub acest nume. Aproape concomitent cu realizarea acestui poem, Károly Kisfaludy a pictat o scenă a luptei de la Cserhalom, realizând una dintre cele mai timpurii exemple ale picturii istorice maghiare. Cultul național și local al bătăliei au evoluat, astfel, în paralel, respectiv au sprijinit în continuare cultul religios și de întemeiere a națiunii al Sfântului Ladislau.

Nu avem descrieri contemporane autentice despre bătălia de la Chiraleș. Tot ce știm despre aceasta provine în mare parte din cronicile secolului al XIV-lea, când faptele istorice au fost deja întrețesute cu elementele tipice legendelor, provenite din puternicul cult al Sfântului Ladislau. Cea mai veche sursă pentru bătălie trebuia să fie legenda Sfântului Ladislau scrisă în jurul anului 1200, care de altfel conține multe fapte istorice, însă aceasta nu doar că omite salvarea fetei, dar nici măcar nu menționează bătălia de la Chiraleș. Prădarea și înfrângerea pecenegilor sunt descrise pentru prima dată în cronica lui Simon de Keza: „Iar după Géza, Ladislau a domnit timp de treizeci de ani și trei luni. Este înmormântat în Oradea. În perioada domniei sale, pe muntele transilvănean numit Chiraleș, i-au ajuns în urmă pe pecenegi, dușmanii feroce ai maghiarilor, în timp ce aceștia se retrăgeau după jefuirea Ungariei. Iar regele Ladislau și maghiarii i-au nimicit într-atât, încât se spune că n-a rămas nici măcar un suflet viu printre ei.” Contrar tradiției mai târzii, aici, în mod corect, pecenegii sunt cei menționați ca jefuitorii țării. În cronica lui de Keza victoria este redată ca un fapt de armă important, însă îi lipsesc elementele legendare. Este interesant de remarcat faptul că tocmai Sfântul Ladislau este plasat de cronicar în mijlocul evenimentelor, încât acesta nu a relatat evenimentul în legătură cu domnia lui Solomon, mai mult, acesta este singurul eveniment pe care-l consideră demn de menționat în legătură cu Ladislau. În realitate, atacul pecenegilor a avut loc în timpul domniei regelui Solomon, iar alături de rege, ducele Géza a jucat, de asemenea, un rol important în învingerea păgânilor. Ladislau, care în timpul campaniei era încă doar duce, a jucat de fapt un rol secundar. Deși nu și-a colorat relatarea cu motive de legendă, de Keza a fost primul care a pus în legătură strânsă bătălia de la Chiraleș cu numele Sfântului Ladislau.

În secolul al XIV-lea istoria bătăliei de la Chiraleș s-a dezvoltat într-o povestire cu surprinzător de multe detalii, în care fost inclus și elementul legendar al răpirii fetei de către păgân. În privința detaliilor luptei, nu este exclus ca cronicarii secolului al XIV-lea să fi folosit un text care descria evenimentele mai detaliat decât de Keza. Caracteristica textului este că aici, în mod greșit, rolul pecenegilor ca dușmani este preluat de către cumani, însă evenimentele sunt plasate în mod corect în epoca domniei lui Solomon. Referirea la cumani poate indica faptul că acest raport mult mai detaliat a luat naștere cu mult după evenimentul în sine, când deja cumanii erau cei care însemnau pericolul venit dinspre est. În mod similar, referirea la episcopia Oradei este eronată, deoarece în 1068 episcopia era încă la Biharia. Poate este vorba de un text din secolul al XIII-lea. În ceea ce privește detaliul privind goana viteazului cuman și salvarea fetei, acesta este, de asemenea, cu siguranță o interpolare din secolul al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea.

Acesta a fost contextul finalizării povestirii bătăliei de la Chiraleș de către cronicarii secolului al XIV-lea, între altele de un călugăr franciscan din Buda din perioada domniei lui Carol Robert de Anjou, iar mai târziu de Márk Kálti la mijlocul secolului al XIV-lea. Cele două texte sunt în esență identice, diferențele fiind minime. În primul text nu se face referire concretă la Chiraleș, respectiv se evidențiază separat faptul că fiica episcopului de la Oradea este nimeni alta decât fiica lui Coloman, fratele mai mic al lui Ladislau. În contrast, Márk Kálti dispută clar că ar fi fost vorba de fiica episcopului de la Oradea: „Dar fata aceea nu era fiica episcopului.” Dincolo de aceste diferențe minore, întreaga poveste apare cel mai detaliat în Cronica Pictată.

Cursul evenimentelor poate fi rezumat după cum urmează. Pecenegii, nu pentru prima dată, au atacat țara din est, posibil dinspre Moldova, cu intenția specifică de a o prăda. Liderul lor, Osul (Ozul), un principe mai important al pecenegilor, se afla în serviciul lui Gyula (qui fuit serviens Gywle). Inițial, aceștia prădau în partea de nord a Transilvaniei, apoi au traversat Poarta Meseșului și au făcut incursiuni în zona Nirului până la orașul Bihariei, care în acea perioadă era centru de comitat și cel al episcopiei. Dacă există o bază reală pentru răpirea fetei episcopului, fata trebuia să fie capturată de pecenegi când aceștia au prădat Biharia. Deoarece mai târziu Sfântul Ladislau a mutat centrul episcopal al Bihorului la Oradea, cronicarii au actualizat inclusiv detaliile privind originea fetei, după cum și pecenegii au devenit mai târziu cumani. După Biharia pecenegii au trecut în zona Lăpușului și Someșului, și se pregăteau să se retragă din țară, probabil prin Pasul Rotunda. Între timp regele Solomon, în compania ducilor Géza și Ladislau, a intrat cu oștenii maghiari în Transilvania prin Poarta Meseșului și a ajuns în orașul Dăbâca pentru a se organiza. Deși cronicile menționează Dăbâca și Biharia ca orașe în secolul al XI-lea, acestea erau de fapt cetăți, centre de comitate regale. Armata a stat pentru câteva zile la Dăbâca, iar când una dintre iscoadele lui Solomon, Fancsika/Fanciska din Uivar a raportat locația exactă a oștii pecenegilor, au ieșit în fața acestora. Osul s-a confruntat aici cu superioritatea forței armate maghiare și s-a retras din fața unei lupte deschise. Astfel pecenegii s-au retras pe un munte ușor de protejat din apropiere, în speranța valorificării condițiilor de teren pentru a zdrobi oastea maghiară. Potrivit lui de Keza și a unora dintre cronicarii din secolul al XIV-lea, acest munte se numea Chiraleș (Kyrioleis, Kyrieleys, Kerieleis, Kereleys). Astfel, nu armata maghiară i-a ajuns în urmă pe pecenegii care se refugiau, ci pecenegii erau cei care s-au instalat aici în defensivă și așteptau atacul. Maghiarii s-au adunat la poalele muntelui, de unde arcașii pecenegi care se aventurau în jos încercau să-i respingă și să cauzeze daune cât mai mari armatei. Însă o parte a armatei maghiare s-a repezit asupra arcașilor, care în disperare au început să se retragă către un punct mai înalt al muntelui. Văzând acest succes, Solomon s-a implicat în atac cu partea mai mare a armatei, însă nu au luat în considerare faptul că aceasta era partea mai abruptă a muntelui. Géza și Ladislau au ales o latură mai ușor înclinată, astfel în esență armata maghiară a atacat pecenegii din două direcții. Cu toate că în timpul luptei Ladislau a fost rănit, atacul asupra pecenegilor a rezultat într-un triumf mare. „Despicau cu săbiile capetele proaspăt rase ale cumanilor de parcă ar fi dovleci necopți.“ În cronicile din secolul al XIV-lea, descrierea bătăliei este urmată de fapta cavalerească a Sfântului Ladislau, adică învingerea viteazului cuman, care în mod vizibil pare a fi o poveste distinctă și o inserție ulterioară.