Debraď (în maghiară Debrőd) se află în plasa Košice-okolie, la douăzeci și șapte de kilometri de orașul Košice (în maghiară Kassa), pe malul drept al râului Bodva, într-o vale îngustă înconjurată de păduri. Satul este situat lângă izvorul Sfântul Ioan și de-a lungul pârâului.

În evul mediu așezarea aparținea Prepoziturii Premonstratens din Jasov (în maghiară Jászóvár) și, prin urmare, satul a fost menționat în scris pentru prima dată (sub forma de Debregy) în diploma de reînființare a prepoziturii din 1255, ca domeniu acordat de regele Béla IV prin documentul menționat. Satul a rămas în proprietatea prepoziturii până în 1848, însă aceste secole nu au însemnat deloc o perioadă de pace continuă. În timp ce în prima treime a secolului al XV-lea în sat s-au numărat cincisprezece gospodării, datorită distrugerilor otomane și epidemiei de ciumă din timpul răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi II, în secolul al XVIII-lea registrele au consemnat doar cinci gospodării de iobagi și una de jeleri. Potrivit unor surse, pentru a repopula satul, au fost strămutați locuitori din zona orașului Szeged (Ungaria), în timp ce György Györffy scrie în lucrarea sa „Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza” [Geografia istorică a Regatului Maghiar în epoca arpadiană] că localnicii s-au declarat a fi secui. Mulți așa explică cultul intens al Sfântului Ladislau, care astfel a fost un import adus de secuii care au fost strămutați sau s-au mutat aici. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea în sat s-a deschis o școală catolică, iar numărul familiilor a început să crească. În ciuda avântului inițial, în secolul XX satul a suferit din nou tragedii: mulți au pierit în timpul Primului Război Mondial, iar în anul 1944, de ziua Înălțării Domnului, Biserica Parohială Sfinții Petru și Pavel a fost lovită de un fulger, ca urmare patru persoane au fost ucise și zece au fost răniți. Mulți nu s-au întors acasă nici după cel de-al Doilea Război Mondial, așezarea a devenit parte permanentă a Cehoslovaciei, iar școala a fost închisă. Unele dintre familii au fost strămutate în Ungaria ca parte a schimbului de populație, în timp ce altele au fost condamnate la muncă forțată. Astfel, supraviețuirea cultului Sfântului Ladislau a fost totodată un simbol al reclădirii comunității după numeroasele tragedii.

Biserica distrusă, de origine medievală – memoria căreia este păstrată de „biserica vegetală” proiectată de Gábor Tamás – a fost ridicată probabil cu hramul regelui sfânt, la aproximativ trei kilometri de sat, pe o poiană dedicată Sfântului Ladislau, accesibilă pe un drum de pământ. Deși zidurile inițiale nu s-au păstrat aproape deloc, satul a rămas catolic, fiind un loc de pelerinaj și totodată cel mai nordic sat cu o majoritate maghiară a populației.