Legenda
Conform legendei locale a Sfântului Ladislau, regele cavaler, în timp ce urmărea inamicul, a ajuns cu armata sa în pădurea din Debraď. Oamenii săi au rămas fără hrană, așa că regele a început să se roage în liniște: „Dumnezeule Creatorul meu, precum ai hrănit cu mulți ani în urmă poporul lui Israel aflat în pustietate cu pâine cerească, nu lăsa să moară de foame poporul tău sărac creștin!” La rugăciunea sa, din pădure au început să iasă animale îmblânzite, cerbi și căprioare. Armata a fost în curând chinuită de sete, așadar Sfântul Ladislau s-a adresat din nou lui Dumnezeu, care i-a ascultat cererea, iar ca răspuns, la atingerea potcoavei calului său, s-a produs un izvor abundent, a cărui apă nu se termină, nu se usucă niciodată. Descrierile amintesc și de faptul că amprenta potcoavei a fost vizibilă multă vreme pe fundul izvorului, calul lui Ladislau fiind de asemenea legendar.
Cea mai veche operă scrisă care a pus în legătură izvorul din Debraď de lângă Jasov cu Sfântul Ladislau a fost volumul muzicianului baroc Daniel Speer, publicat în 1683 cu titlul original de „Ungarischer oder Dacianischer Simplicissimus”, numit și Simplicissimus Maghiar: „În Ungaria și Transilvania se cunosc multe fapte minunate ale regelui Sfânt Ladislau. Astfel la Jasov se arată un izvor, pe care l-a creat pe un munte înalt și stâncos, când a fost nevoit să se retragă acolo cu armata sa, fiind lipsit de apă. Am văzut și eu acest izvor cu ocazia unui pelerinaj, fiindcă se face pelerinaj acolo în fiecare an de ziua Sfântului Ladislau. Se spune că această apă a fost cerută prin rugăciune de la Dumnezeu, în felul următor: fiind pe un cal, s-a rugat cu fervoare lui Dumnezeu, când calul a sărit brusc, lovind stânca și făcând ca apa să țâșnească imediat, iar izvorul sfânt a rămas până în zilele noastre.” În 1870, István Gyárfás, dirijând povestea caracteristică religiei populare către tărâmul realității, își amintea de tradiția venerării regelui sfânt în felul următor: „Se pare că trupele cumane în retragere, care veneau, au urmat același traseu și înapoi, iar după ce au traversat Tisa, s-au refugiat în pădurile comitatului Abov [în maghiară Abaúj], dar dacă putem crede tradiției, maghiarii i-au urmărit și aici. La limita dintre Jasov și Debraď există și azi fântâna Sfântului Ladislau, al cărei izvor, chiar dacă nu a fost creat prin rugăciunea regelui și în locul atins de potcoava calului său, a fost probabil descoperit printre munții împăduriți datorită grijii acordate de marele rege.” Lengyel Dénes consemnează și el legenda în volumul său intitulat „Régi magyar mondák” [Legende vechi maghiare] (1972): „Când trupele au trecut în apropierea comunei Jasov-Debraď, soldații erau chinuiți de o sete cumplită. Setea lor era atât de mare încât au început să strige în agonie. Liderul tătar aude și el aceste strigăte și îl întreabă batjocoritor pe regele Ladislau: – Auzi asta, rege, de ce urlă soldații tăi atât de mult? – Fiindcă vor să se lupte cu tine, răspunse regele Sfântul Ladislau. Dar înainte de a avea loc bătălia, regele sfânt s-a rugat lui Dumnezeu să poată potoli setea soldaților săi. Dumnezeu din nou i-a ascultat rugăciunea: iată că apa a început să curgă în urma potcoavei calului Sfântului Ladislau, țâșnind un izvor abundent.” Apoi, în 1995, o femeie locală, soția lui Bálint Beniczky, a relatat legenda precum urmează: „Așadar, atunci nu aveau ce să mănânce în marea pădure. Atunci, după aceea le-a reușit…așa am auzit…că atât de multe animale sălbatice au ieșit din pădure atunci, încât nu au fost nevoiți să le vâneze, ci le-au putut prinde cu ușurință. Așa că, atunci…deci au fost convinși de rugăciunea Sfântului Ladislau către bunul Dumnezeu, care L-a rugat să fie milostiv, deoarece armata lui va pieri. Și atunci animalele sălbatice așa au ieșit din pădure, încât le-au putut prinde fără să le doboare. Și atunci au fost prăjite, gătite, le-au pregătit cum știau.” Cu toate că motivul țâșnirii izvorului nu apare în legenda medievală, alimentarea armatei apare ca un al doilea miracol: „După aceea, niște pecenegi tâlhari au năvălit în Ungaria, înrobind bărbați și femei. Urmărindu-i cu armata sa, regele a ajuns într-o mare pustietate și nu au avut ce mânca. Și, în timp ce armata era chinuită de foame, el s-a îndepărtat de ostași, închinându-se până la pământ în rugăciune și implorând milostivirea lui Dumnezeu ca, așa cum i-a hrănit pe fiii lui Israel cu mană cerească, să nu lase poporul creștin să piară de foame. Iar când, după terminarea rugăciunii, se întorcea, iată, o turmă de cerbi și vite venea în fața lui și, lăsându-și sălbăticia deoparte, a mers cu regele în mijlocul armatei. Deci, fiecare a luat dintre animale cât a avut nevoie, lăudând și slăvind Dumnezeu în sfințenia Sa, care a fost atât de milostiv.”
Motivul țâșnirii izvorului este un binecunoscut element biblic, găsit în povestea lui Moise (Ex 17: 6), fiind amintit și în Psalmi (Ps 78: 19-20).
Legenda Sfântului Ladislau de la cumpăna secolelor al XI-lea și XII-lea încă nu include elementul țâșnirii apei, cea mai veche mențiune – fără să aibă vreo legătură cu Debraď – o găsim în una dintre predicile din secolul al XV-lea al predicatorului franciscan Pelbartus Ladislaus de Temesvar, în legătură cu Transilvania: „Tot acolo se pot vedea izvoarele țâșnite din stâncă în mod miraculos, la rugăciunea Sfântului Ladislau, când oastea sa avea nevoie să se răcorească.” Mai târziu, autorul anonim al Codicelui Érdy (1526) notează: „[În Transilvania] există izvoare abundente și frumoase pe care le-a cerut sfântul rege de la Domnul Dumnezeu, pentru nevoile poporului. În jurul acestora se pot vedea urmele picioarelor sfântului rege, locul suliței și coifului său, care toate și-au lăsat amprenta în stânca puternică.”
Izvorul menționat de autori există până în zilele noastre. Cultul legat de acesta este indicat de faptul că în jurul anului 1500 s-a construit aici o biserică, din care până în prezent au rămas doar niște ruine. Conform tradiției, clădirea a fost ridicată de Domokos Bátkay/Báthory, prepozitul de Jasov, care a venit în sat pe vremea regelui Matia Corvin. În urma devastărilor otomane, în secolul al XIX-lea doar fundamentul, alcătuit din blocuri de calcar ridicate până la un metru înălțime, semnala întinderea fostei biserici. Conform cercetărilor, construcția lui Bátkay pare să fi fost precedată de o altă biserică, ceea ce indică faptul că în perioada construirii cultul Sfântului Ladislau era deja legat de teritoriu prin tradiții vechi de secole – cu toate că nu știm dacă biserica timpurie purta hramul lui sau nu. În mod neobișnuit, la examinarea planului clădirii, s-au găsit urmele unei porți, însă nu pe latura de sud, ci pe cea nordică, ceea ce sugerează că în evul mediu biserica avea și o mănăstire, urmele căreia însă nu au fost găsite încă de arheologi. Din punct de vedere al istoriei sale, în lipsa surselor istorice nu dispunem de alte date despre biserica medievală.
Planul indică o biserică sală cu dimensiuni relativ considerabile, având un sanctuar cu închidere poligonală, de aceeași lățime cu cea a navei. Dinspre vest, nava era precedată de un vestibul deasupra căruia de afla un turn, asta dacă acordăm importanță unei fundații aparent consolidate.
Legendele legate de izvor nu se limitează la evul mediu. În timpul unei anchete din 1721, un martor local a susținut că în capela de lângă izvor, care fusese ridicată printre ruinele bisericii, se putea obține, „deja de secole”, indulgență plenară, astfel, dacă cineva făcea pelerinaj și penitență la capelă, i se iertau toate pedepsele datorate păcatelor a căror vină a fost ștearsă deja. Conform raportului vizitației din 1814, în secolul al XIX-lea capela era deja în ruine, însă oamenii au continuat să o viziteze până la începutul secolului XX; astfel, deși cu intensitate variată, era un loc vizitat frecvent. În data de 8 septembrie 1952, două femei din Moldava nad Bodvou (în maghiară Szepsi) erau în drum spre izvor, când, pe un nor imens, li s-a arătat Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe. Două săptămâni mai târziu, pe 25 septembrie, „întreaga pădure era învăluită de o lumină aurie, soarele își pierduse strălucirea orbitoare și apăruse într-un alb similar ostiei sfinte. Partea de nord a pădurii era cuprinsă de o roșeață cumplită. De jur-împrejur, trandafiri cădeau peste hotare”, iar minunea s-a repetat de mai multe ori, determinând reînceperea pelerinajului. În 1959, însă, practica a fost interzisă de către autoritățile cehoslovace, iar capela a fost incendiată și distrusă. Deși intensitatea vizitelor a scăzut, oamenii au continuat să vină aici pentru a se ruga. Mai mult, o capelă, chiar dacă de execuție modestă, a existat aproape întotdeauna printre ruinele bisericii medievale. Satul și-a păstrat credința catolică, iar după mai mulți ani de lucrări pregătitoare, conduse de László Frankovics, preotul paroh al localității Debraď și primarul Anna Papp, s-a încercat reinițierea pelerinajului. În cadrul acestor încercări s-a ivit inclusiv ideea reconstrucției Bisericii Sfântul Ladislau, iar ca prim pas, în 2006 au fost consolidate bazele bisericii medievale, sub conducerea lui Károly Szabó Fecsu și cu participarea istoricului Lajos Szántai.
Lucrările de construcție a fost influențate de faptul că este vorba de o zonă protejată, aflată lângă Parcul Național Paradisul Slovac [Národný park Slovenský raj], astfel încât Agenția de Mediu a permis folosirea exclusivă a materialelor naturale. Arhitectul Gábor Tamás a proiectat „biserica vegetală” în acest spirit, a păstrat chiar și copacii care creșteau în interiorul ei. Construcția realizată din zada arată structura spațială teoretică a tipului de biserică sală cu turn vestic. În vârful turnului se află o cruce sculptată de Árpád Cselényi, artist plastic din Tornaľa (în maghiară Tornalja), iar deasupra altarului una sculptată de László Kiss, artist plastic din Encs (Ungaria). În jurul clădirii au fost plantați arbori autohtoni, pentru pereți folosindu-se plante cățărătoare, de asemenea autohtone. Noua biserică ridicată pe fundațiile bisericii medievale a fost sfințită Sfântului Ladislau în data de 15 septembrie 2007, în ziua Sfintei Fecioare Maria Îndurerată. Clădirea „crește” din mediul său în mod natural, organic, încadrându-se armonios în peisaj și formând o unitate organică cu acesta: evocă simultan volumul de odinioară (presupus) al bisericii și indică faptul că, deși biserica a fost distrusă, tradiția și memoria cultul sacru sunt vii.
Locuitorii din Debraď și pelerinii care au vizitat locația și-au compus propriul cântec religios pe baza melodiei psalmului începând cu „Binecuvântați-l, toate lucrările Domnului, pe Domnul” (Benedicite, omnia opera Domini, Domino): „Cântă, popor credincios din Debraď, despre sfințenia Sfântului Ladislau / Prin care sufletul nostru binecuvântează măreția sfântă a lui Dumnezeu. / Îl binecuvântăm pe regele cel mare! Care deși ne-a lăsat. / Dar privește către noi din ceruri, când gurile noastre strigă către el. / Stânca revarsă izvor pentru a-i fi băutură, / Pădurea trimite cerbi pentru poporul său! / Cerul nu l-a părăsit, căci exista nădejde vie / În inima Sfântului Ladislau: atât în el, cât și în poporul său. / Principele nostru glorios, care strălucești prin asemenea minuni mari / Dă ca inimile noastre să ardă cu asemenea scântei, / Care să îndemne și să ne conducă către tine, / Către coroana raiului, spre fericirea veșnică.”