Pictură murală

Din biserica construită în secolele XIII-XIV a rămas doar nava bisericii după o serie de lucrări de reconstrucție pe scară largă dintre secolele XV-XVI. Frescele din navă, toate datate, au fost realizate între aceste două perioade de construcție, în 1419. Fortificația bisericii care poartă trăsăturile arhitecturii fortificațiilor săsești, cu zid de apărare prevăzut cu guri de păcură și goluri de tragere, cu patru turnuri de apărare la colțuri a fost probabil ridicată între secolele XVI-XVII. Șarpanta sa actuală a fost realizată după atacul condus de Basta, după 1606. Aici se găsesc pietrele funerare din perioada renascentistă ale lui Benedek Cseffei din 1578 și ale lui Mihály Petky din 1582. O inscripție pe peretele nordic al navei comemorează renovarea bisericii din 1640. În 1726 a fost construit noul cor pe latura de vest, iar în 1760 acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu țiglă. Porticurile de sud și vest au fost probabil construite în 1781. Ornamentele din stuc ale arcului său triumfal datează probabil de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cele mai multe dintre actualele piese de mobilier pictate în albastru au fost realizate tot la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Picturile murale au fost descoperite în timpul unei renovări interioare în 1887. Și acestea au fost descoperite de către József Huszka. Cele mai vechi dintre frescele pictate în mai multe perioade se găsesc pe peretele nordic, sub legenda Sfântului Ladislau. Cele mai recente au fost descoperite în sanctuar de către József Huszka. Însă aceste fragmente a secco neidentificabile au fost revăruite. Pe latura sudică, exterioară a navei, pot fi identificate fragmente pe o suprafață mai mare, pe baza cărora putem presupune existența anterioară a unor reprezentări figurale. Pe peretele sudic, pe o suprafață mare continuă s-au păstrat în stare bună figurile sfinților episcopi, figura Sfântului Mihail și scena Convertirii lui Paul. Această pictură murală este una dintre cele mai semnificative capodopere ale epocii medievale târzii, din care pe peretele nordic se vede legenda Sfântului Ladislau. Deși pictura a avut de suferit în timpul construcției bolții în plasă în stil gotic târziu, totuși nu a fost afectată semnificativ, toate scenele putând fi și astăzi identificate. În timpul cercetărilor conduse de Huszka, nu s-a descoperit scena ieșirii deasupra corului, aceasta a fost descoperită aproximativ acum zece ani de grupul de cercetători condus de Péter Pál.

Restaurarea estetică a picturilor a fost finalizată în toamna târzie a anului 2016, astfel încât astăzi, această operă de artă impresionantă, poate fi studiată în toată splendoarea ei originală. Aproape toate scenele clasice pot fi găsite în acest ciclu: începe cu scena specială a ieșirii, cel mai mare element al compoziției fiind scena urmăririi. După aceasta, urmează scena luptei, uciderea cumanului și odihna. Tehnicile specifice de pictură folosite, figurile cu caracter, reprezentările de cai, elementele ornamentale utilizate în mod regulat în fundal etc. sunt dovezi clare că și acest ciclu a fost pictat de același meșter sau grup de meșteri, care a lucrat la Armășeni și la Sânmartin. După legendă, într-un cadru separat, aproape de arcul triumfal se găsesc figurile a trei sfinți stând în picioare. Dintre aceștia, doar figura Sfântului Anton poate fi identificată.

Tot aici, dar la celălalt capăt al secvenței de imagini s-a păstrat, acoperit în mare parte de cor, un fragment mai mic reprezentând moartea celor 10000 de martiri, care a fost identificat anterior eronat ca fiind scena Punerii în mormânt. Reprezentări similare găsim și în biserica din Feliceni, ale cărei fresce au o mulțime de trăsături comune cu operele pictate de grupul de meșteri, care a lucrat și la Dârjiu. Pe lângă picturile murale păstrate în spațiul lor original, două fragmente mai mici reprezentând fețe au ajuns la Budapesta, în Galeria Națională a Ungariei.

Legendă

Influențele artistice ale legendelor Sfântului Ladislau s-au manifestat la Dârjiu, lângă Odorheiu-Secuiesc, și în picturile murale din biserica unitariană a satului. Fresca pictată în 1419 este importantă și din punctul de vedere al etnografiei, deoarece conține numeroase scene și motive, care pot fi interpretate doar prin analogii folclorice.  Povestea pictată, ce prezintă aventurile Sfântului Ladislau de la Chiraleș, se structurează în trei nivele epice: este definită de un înțeles mitic, reprezentat de lupta dintre lumină și întuneric; are un înțeles arhaic ca epopee eroică în care se păstrează motive dinaintea cuceririi Pannoniei și a creștinismului maghiar; iar ultimul este un nivel artistic relativ nou și anume istoria eroului protector al țării. Modul de reprezentare artistică realistă face legenda pictată de la Dârjiu cu atât mai credibilă. Istoricul Gyula László a arătat de exemplu, că reprezentarea tolbei cumanului este caracteristică secolului al XV-lea și putea fi executată doar de un meșter calificat. Dintre motivele folclorice ale ciclului mural, acest meșter pictor a folosit mai multe la Dârjiu: inamicul mitic ce poate fi rănit doar într-un punct al piciorului (ligament), fumul asociat cu ființa demonică a dușmanului, sau motivul suflării focului. În scena odihnei de la sfârșit apare simbolismul dragostei din epopeile eroice dinaintea cuceririi maghiare, precum și motivul somnului eroului.

Dârjiu este una dintre puținele așezări din Secuime, unde segmentul de eliberare a fetei din fresce a ajuns și în tradițiile populare orale – după descoperirea picturilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe variante de text ale povestirii. După Reformă și după ce satul a trecut la credința unitariană, tradițiile Sfântului Ladislau au continuat să trăiască, fapt ce se reflectă atât în toponime (Vârful lui Ladislau/Muntele lui Sfântu Ladislau), cât și în fragmente de legende, care spun că vârful și-a primit numele după ce Sfântul Ladislau a coborât de acolo între săteni.

În apropierea Dârjiului s-au îndrăgostit trei zâne. După ce cea mai în vârstă a fost numită fântâna Clara, celei mijlocii i-a dat numele satului Dalj. Cea mai tânără se numea Ramocea, ea lăsa flori peste tot unde pășea. Legenda povestește despre cea mai mare comoară a Dârjiului care în zilele noastre este cel mai cunoscut obiectiv turistic al satului. Dealul Ramocea se află în hotarul localității și alcătuiește habitatul unei plante endemice, pe nume tămâița (Daphne cneorum). Planta, cunoscută și sub numele de floarea ramocea, este sempervirescentă, cu frunze ovale de culoare verde închis. Înflorește în aprilie și floarea sa ciclamă spre trandafiriu seamănă foarte mult cu floarea de liliac. Tămâița se află pe lista roșie a țării.

Legenda spune că, înainte ca zânele să se îndrăgostească, s-au perindat prin toată Transilvania, și se pare că datorită lor avem astfel de locuri minunate. Luncile și pajiștile muncite și acum prin tradiție, ornamentate cu copaci bătrâni de sute de ani, sau bălțile bogat populate se numără printre raritățile Europei. Agricultura mozaică, ce se vede în regiunile Ardealului, dă loc diversității. Pajiștile cu copaci, folosite din secolul al 12-lea, sunt prețuite de localnici nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru rolul lor în viața multora. Copacii bătrâni răsfirați prin zonă oferă umbră și mâncare atât animalelor, cât și oamenilor. Iar copacii deja degradați oferă adăposturi ideale pentru o varietate mare de insecte. Bălțile sunt ocupate de specii protejate de broaște, iar tritoni există mulțumită vacilor și bivolilor.

Astfel de pajiști, cu copaci, atât de divers populate găsim nu numai aici, lângă Dârjiu, ci în întreaga Europă. Noroc că zona aceasta de basm este protejată prin programul Natura 2000.