Legendă
Populația așezării Vasileni, localitate aflată în partea sudică a Scaunului Odorhei, păstra, până în secolul al XVI-lea, într-o mai mare măsură tradiții legate de cultul Sfântului Ladislau, însă odată cu Reforma majoritatea acestora, împreună cu credința romano-catolică, s-au uitat.
Etnograful Balázs Orbán încă mai găsea în anii 1860, fragmente de legende medievale. După acestea, pe un vârf din apropierea satului, numit Szabárcs, s-a aflat odată o fortăreață a Sfântului Ladislau. Într-un alt loc, numit și azi Cintorom, după tradițiile populare, s-a aflat o biserică și o mănăstire a Sfântului, care a servit ca biserică pentru locuitorii a cinci sate apropiate (Obrănești, Teleac, Alexandrița, Nicolești, Oțeni).
După o culegere folclorică de la sfârșitul secolului XX, în familia Kolcsár de la Vasileni se păstrează memoria unei tradiții populare orale, conform căreia familia ar fi descendenta unui administrator al gospodăriei locale a regelui sfânt. În satul învecinat, Bădeni, o legendă spune că în cetatea de acolo, Sfântul Ladislau a fost oaspete la o nuntă a renumitei familii Sándor. După noile cercetări, aceste tradiții pot fi urmărite până la sursa veritabilă a Cronicii Secuiești din Miercurea-Ciuc, în textele căreia a ajuns probabil din tradiția orală secuiască. Varianta din Miercurea-Ciuc a acestei vizite îl include și pe contele Mikó, constructorul Cetății Mikó: „Și așa îl iubea [pe Sfântul Ladislau], întrucât cutreierând Ardealul, peste câmpul Vatsárki, s-a dus la István, și pe fiica lui născută Erzsébet Szilvási Kata, a logodit-o cu Pál Mikó, iar la nuntă și el însuși băuse de fericire din Paharul Națiunii.”
Patrimoniu natural
Vasileni este un sătuleț care aparține de comuna Ulieș. Locul de pe listă se datorează numeroaselor habitate de pe aria Natura 2000 din apropiere. Pădurile de mare întindere ale Ariei Speciale de Conservare Porumbeni Mari (ROSCI0357) oferă adăpost mai multor animale. În pădurile alcătuite din fag sau din stejar mai apar și speciile de mari prădători / carnivori, cum ar fi lupul cenușiu (Canis lupus) și ursul brun (Ursus arctos).
Zona este foarte bogată și în mamifere de mici dimensiuni, cum ar fi liliecii. În general, știm foarte puțin despre ei, deoarece doar acei turiști îl văd care, din diferite motive, rămân în natură pe timpul serii, sau descoperă locurile de odihnă ale liliecilor în timpul zilei. Speciile care pot fi prezente sunt: liliacul comun (Myotis myotis), liliacul cu urechi de șoarece (Myotis blythii), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolopus hipposideros) și liliacul cu urechi late (Barbastella barbastellus). Liliacul cu urechi de șoarece este cea mai mare specie de liliac din Europa. Asemănător păsărilor noastre migratoare, liliacul cu urechi de șoarece și liliacul comun caută, în general, adăposturi pentru iarnă în zonele de sud. Asta poate să fie chiar și până la o distanță de 200-300 de kilometri de la locul de vară. Apariția lor pe Lista Roșie nu se datorează rarității lor, deoarece apar în mai multe locuri, ci mai degrabă datorită faptului că numărul populației acestora a scăzut amenințător. Populația liliacului mic cu potcoavă și a liliacului cu urechi late s-a diminuat peste tot în Europa, din cauza pierderii și alterării habitatelor. Intensitatea vizitării peșterilor de către turiști, demolarea clădirilor vechi sau restaurarea acestora sunt numai puținii factori care reprezintă pericol pentru populațiile de lilieci.
Dacă avem timp, să nu scăpăm din ochi nici micile băltoace, căci în ele se ascund mii și mii de viețuitoare. Printre plantele din adâncul acestora cei atenți pot observa tritonul cu creastă (Triturus cristatus) și tritonul comun (Lissotriton vulgaris ampelensis). Aceste două specii sunt la fel de rare în Ardeal ca și liliecii prezentați mai sus. Masculul triton cu creastă își crește, pe perioada de împerechere, o creastă de-a lungul spinării. Burta tritonului comun este împodobită cu pete, de la gât până de-a lungul cozii, pe când la tritonul cu creastă petele țin doar până la coadă. Amenințarea pentru această specie vine mai ales din partea oamenilor. Cauza micșorării populației este pierderea habitatelor, adică uscarea ariilor umede și colonizarea peștilor prădători. Pentru a opri acest fenomen, proprietarii heleșteurilor / iazurilor vor fi nevoiți să aibă grijă de vegetația din împrejurul lacului și să evite creșterea peștilor prădători.