Prima atestare documentară a localităţii Sălacea datează din 1215 găsindu-se în documentul Regestrum Varadiense. Un document judecătoresc menționează o persoană din Sălacea, Pál fiul lui Pósa, afirmând că ar fi iobag la castelul din Szolnok, acesta însă s-a dovedit că era un german liber din Sălacea. Aceste date reflectă începuturile istoriei localităţii: în secolul al XII-lea a fost populată de colonişti de origine germană, probabil într-un sat deja existent, sau în jurul acestuia. Această convieţuire este atestată pe tot parcursul Evului Mediu, satul având două parohii – una dedicată Sfântului Gheorghe, cealaltă dedicată Sfintei Maria – una dintre ele situându-se în comitatul Bihor, iar cealaltă în comitatul Szolnok-ul de Mijloc. Invazia tătară a redus probabil comunitatea germană, deoarece în secolul al XIV-lea au fost asimilaţi de comunitatea maghiară.

În limba slavă numele satului însemna depozit de sare şi nu întâmplător, deoarece satul a avut un rol foarte important în comerţul sării ardelene înspre Szolnok, facilitând dezvoltarea localităţii. Cel târziu din secolul al XIII-lea Sălacea era centru de casa cămării de sare. Din acest venit, regele Andrei al II-lea, a oferit o rentă de 600 de mărci de argint supușilor lui. Locuitorii au primit cândva înainte de 1236, privilegii asemănătoare cu cele primite de Satu Mare, fapt ce conferea localităţii un anumit nivel de autonomie. Dezvoltarea spectaculoasă iniţială a fost într-o oarecare măsură îngrădită de faptul că a ajuns sub jurisdicţia unui moşier. La sfârşitul secolului al XIV-lea, localitatea a fost donată văduvei şi copiilor banului Szemere Gerebenechi de către Regina Maria. Puțin mai târziu, în 1407, Sigismund de Luxemburg i-a oferit-o capitlului din Oradea, ca o contravaloare a fondului adunat pentru serviciul religios oferit memoriei soţiei sale. Vama, casa cămării de sare şi artizanii îi asigurau în continuare statutul de târg, o mare parte a populaţiei ocupându-se de viticultură. În anul 1552, Sălacea avea aproximativ o sută de loturi impozitabile. După desfiinţarea diecezei de la Oradea a intrat în posesia familiei Warkoch, originară din Sielzia, până la începutul secolului al XVII-lea. După perioada Ungariei otomane, István Csáky şi Pál Wesselényi urmau să dețină moşii pe terioriul acesta. După scurt timp i-a revenit capitlului. La sfârşitul secolului, Sălacea avea aproximativ 2500 de locuitori, biserica romano-catolică fiind construită în 1792 în proximitatea bisericii reformate, medievale. În 1804, a câştigat dreptul de a organiza târguri săptămânale. La sfârşitul secolului al XIX-lea avea mai mult de 3000 de locuitori, în majoritate reformaţi şi o treime catolici.