După expulzarea puterii otomane, unul dintre interesele guvernului habsburgic a fost să scoată regiunea de sub controlul nobilimii maghiare, obiectiv pe care a și reușit să-l atingă.
Revenind la istoria medievală a zonei, regiunea dintre Drava și Sava a fost cucerită de maghiari la cumpăna secolelor al IX-lea și X-lea. Controlul maghiar asupra regiunii Sirmia s-a realizat mai târziu, cetatea Sirmiei (menționat ca Szerémvár, identificat cu Mitrovica din Serbia) fiind sub ocupație bulgară până în 1018, apoi deținută de Imperiul Bizantin și dobândită de maghiari abia în 1071.
Privind apartenența zonei de vest a regiunii dintre Darva și Sava în perioada medievală timpurie, există o diferență de opinie între istoricii croați și maghiari. Potrivit croaților, această zonă a făcut parte din Regatul timpuriu al Croației, care a existat până la sfârșitul secolului al XI-lea. Regele Ladislau I a ocupat Croația în 1091 și a anexat-o țării sale. Conform majorității istoricilor maghiari, această cucerire se referă la teritoriile aflate la sud de Zagreb. De altfel, cucerirea Croației a dobândit caracter definitiv în 1102, momentul încoronării regelui Coloman ca rege al Croației.
Organizarea teritorială în comitate a regiunii dintre Drava și Sava a urmat modelul maghiar. Partea mai mare, de vest a regiunii a intrat în componența comitatului Kolon din Transdanubia, comitatele Somogy și Zalska županija (în maghiară Zala vármegye) formându-se din acesta. Partea de est a aparținut comitatului Baranjska županija (în maghiară Baranya vármegye). Comitatele Somogy și Zalska županija erau extinse dincolo de Drava chiar și în secolul al XIII-lea, ceea ce este valabil pentru Baranjska županija pe tot parcursul evului mediu. Comitatele Vukovska županija și Požeška županija au evoluat probabil din Baranjska županija. Astfel, în secolul al XI-lea, în partea de vest a regiunii dintre Drava și Sava s-a format un sistem de comitate de tip maghiar, în timp ce în partea de est, având în vedere sarcinile militare și de protejare a granițelor, s-a organizat un comitat de graniță. Srijemska županija a fost integrat în sistemul de comitate doar după consolidarea situației. Aici era și granița dintre Arhiepiscopia de Pécs și cea de Kalocsa. Regii maghiari și-au exercitat puterea asupra Croației prin autoritatea banului, care era extinsă prima dată doar asupra regiunii de coastă, iar de la sfârșitul secolului al XII-lea și asupra regiunii Savei.
În secolul al XIII-lea s-a finalizat organizarea comitatelor în zonele de est ale regiunii dintre Drava și Sava, incluzând comitatele Varaždinska županija, Vukovska županija, Požeška županija și Virovitička županija (în maghiară Verőce vármegye). Însă în vest autoritatea provincială era cea dominantă în detrimentul comitatelor, astfel Zagrebačka županija (în maghiară Zágráb vármegye) și Bjelovarsko-križevačka županija (în maghiară Kőrös vármegye) se aflau sub autoritatea banului.
Banul Slavoniei a fost unul dintre cei mai prestigioși demnitari din țară, astfel că adesea era un membru al familiei regale, un prinț, care stăpânea regiunile Slavoniei și Croației.
Este de asemenea important să examinăm istoria administrației ecleziastice, cu referire în special la rolul proeminent pe care l-a jucat Sfântul Ladislau. În evul mediu târziu, Slavonia a aparținut Episcopiei de Zagreb, comitatele Požeška županija și Vukovska županija Episcopiei de Pécs (Ungaria), iar Srijemska županija Arhiepiscopiei de Bács-Kalocsa (Ungaria). Dieceza de Pécs a fost fondată în 1009, poate în același timp cu cea de Kalocsa. Data exactă a înființării Episcopiei de Zagreb nu se cunoaște, este însă sigur că a fost creată de regele Sfântul Ladislau în cinstea Sfântului Ștefan. Cu toate acestea, nu știm dacă acest moment a avut loc în jurul anului 1090, înainte de campania militară croată, sau mai târziu, în jurul anilor 1094-1095. În secolul al XIII-lea au fost create noi episcopii. Episcopia de Sirmia a fost înființată în 1229 cu sarcina de a converti populația în zonele aflate la sud de Sava. Cealaltă episcopie a fost cea a Bosniei, cu sediul în Đakovo (în maghiară Diakóvár) din Vukovska županija.
Legat de compoziția etnică a regiunii, putem spune că în vest majoritatea era slavă, în est maghiară. Așezări importante ale celor din urmă se găseau în Baranjska županija de sud, Vukovska županija și Srijemska županija. Regiunea a avut o implicare intensă în procesul care, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a dus la apariția noilor cetăți de piatră moderne în întreaga țară. În urma invaziei mongole, Regele Béla IV a susținut puternic acest proces. În general, constructorii cetăților erau membri ai celor mai mari familii – Monoszló, Gutkeled, Csák sau Héder –, dar și proprietarii mai mici au luat parte în acest proces, de exemplu, cetatea de la Medvedgrad (în maghiară Medvevár), care s-a păstrat până în zilele noastre, a fost construită de episcopul Zagrebului.
Ultima parte a secolului al XIII-lea a fost determinată de activitatea oligarhilor, dintre care, pentru regiunea noastră, merită de menționat familiile Kőszegi (în croată Gisingovci) și Csák.
În concluzie, putem afirma că regiunea dintre Drava și Sava a fost o parte integrantă a Ungariei medievale, spre deosebire de zona de coastă a Croației, care și-a păstrat întotdeauna independența economică, geografică și culturală.
Zagreb, cu episcopia întemeiată de Sfântul Ladislau și catedrala sa, era cel mai important oraș al regiunii. Trezoreria catedralei de la Zagreb și materialul bibliotecii sale sunt deosebit de bogate.
Analiza din punct de vedere al istoriei artei a catedralei din Zagreb a fost mult timp neglijată de literatura de specialitate maghiară, deși această clădire este una dintre puținele catedrale păstrate ale Regatului Maghiar medieval, cu toate că a fost supusă unei transformări radicale în urma unei restaurări, pierzându-și caracterul inițial.
În articolul prezent, pe lângă parcurgerea scurtă a istoriei regiunii, prezentăm o biserică medievală importantă, care păstrează o reprezentare a legendei Sfântului Ladislau, demonstrând că, pe lângă legăturile istorice, regiunea de dincolo de Drava este strâns legată de celelalte zone ale Regatului Maghiar inclusiv prin arhitectura sa și picturile murale pe care le păstrează.
Novo Mesto Zelinsko (în maghiară Újhelyszentpéter) și biserica sa
Așezarea a fost menționată pentru prima dată în 1409 cu denumirea de „Novoloco”. În 1429 este menționată ca „Sz. Peter” (Sfântul Petru), toponimul de Újhelyszentpéter („Wyhel-Zenth Peter”) fiind menționat pentru prima dată în 1446.
Așezarea nu figurează în descrierea Episcopiei de Zagreb din anul 1334, cu toate că biserica trebuia să fi fost construită deja. În decanatul Kalnik (în maghiară Kemlék), de care aparține și localitatea noastră, au fost menționate mai multe biserici cu hramul Sfântului Petru, cum ar fi bisericile din Preseka (în maghiară Preszeka) și Orehovec (în maghiară Orehóc) în 1334, sau Rakovec (în maghiară Rakonok) în 1381.
În 1409 și 1501 sunt menționați preoții parohi ai bisericii din Novo Mesto Zelinsko, însă hramul nu a fost precizat în niciunul dintre cazuri. În secolele al XIV-lea și XV-lea așezarea a fost deținută de familia Rakonoki împreună cu localitățile Rakovec (de unde provine și numele familiei) și Bisag (în maghiară Bikszád), urmată de familia Bikszádi (în croată Bisaški).
Biserica din Novo Mesto Zelinsko este situată pe malul stâng al râului Lonja (în maghiară Lónya), la nord-est de Zagreb. Centrul regiunii, cetatea Zelingrad (în maghiară Zelnavár), care în secolele al XII-lea și XIII-lea juca deja un rol important în istoria comitatului Moravče (în maghiară Marócsa), este situată la vest de râul Lonja.
Este o biserică provincială de dimensiuni mai mari, construită din cărămidă la mijlocul secolului al XIII-lea, cu o navă lată și un sanctuar ceva mai îngust, scurt, de plan dreptunghiular. Peretelui de nord al sanctuarului i s-a adosat o sacristie modernă cu acoperiș într-o singură apă, construită pe locul sacristiei din secolul al XIV-lea. Cornișa sanctuarului este la aceeași înălțime cu cea a navei, însă acoperișul său este mai scund, cele două șarpante fiind separate de un fronton care se sprijină pe arcul triumfal. Nava este acoperită cu tavan, iar sanctuarul, întrucâtva mai scund, dispune de boltă cu nervuri sprijinite pe console. Intrarea în biserică provine din epoca modernă, fiind plasată în axa centrală a fațadei vestice. Restaurarea clădirii, prevăzută cu cercetare de parament în exterior și interior, precum și cu restaurarea picturilor murale, încă nu a fost finalizată.
Colțurile exterioare ale pereților sunt articulate cu lesene contemporane cu biserica, însă lipsesc în colțurile vestice ale sanctuarului. Cornișa articulată cu o scotie provine din epoca modernă, iar baza simplă, ieșită din planul zidurilor pare a fi, de asemenea, în mare parte renovată. În partea centrală a fațadei vestice se găsește o porțiune de zidărie modernă, realizată din cărămidă amestecată cu pietre cioplite, porțiunea fiind alungită în direcție verticală, având contur neregulat. Aici se deschide și poarta de vest cu închidere semicirculară, având un ancadrament simplu din cărămidă. Intrarea inițială se afla tot aici, fapt dovedit de detaliile originale vizibile în partea dreaptă și, în măsură mai mică, stângă a porții actuale, constituite din cărămizi care odinioară ieșeau din planul fațadei dar care au fost tăiate cu ocazia lucrărilor de transformare a bisericii. Acestea sunt rămășițele unui portic cu închidere dreaptă, adosat fațadei. Mica rozasă ce se deschide deasupra porții, respectiv cele două nișe cu plan în mâner de coș și ancadramente semicirculare care o flanchează au fost, de asemenea, create în timpul remodelării din epoca modernă a fațadei vestice. Deasupra fațadei se ridică un turn clopotniță de forma unei prisme de plan dreptunghiular, cu câte o fereastră cu închidere semicirculară pe cele patru laturi.
Pe peretele sudic al navei se deschid trei ferestre înguste, cu închidere semicirculară. Pe latura vestică a fațadei, o fereastră asemănătoare, dar mai mică, care pornește de la o înălțime mai mare și se termină puțin mai sus, luminează tribuna. Ambrazurile din zidărie de cărămidă ale ferestrelor sunt evazate către exterior. Cele trei ferestre ale navei au fost ulterior extinse înspre jos, apoi înzidite și înlocuite cu două ferestre baroce cu poziții mai joase și cu închideri în segment de cerc. Cu ocazia ultimei restaurări, ferestrele în stil baroc au fost închise și au fost restaurate formele de ferestre timpurii. În axele centrale ale pereților de est și sud ale sanctuarului sunt amplasate de asemenea câte o fereastră îngustă cu închidere semicirculară, cu ancadrament de piatră. Ancadramentul de piatră al golului sudic este complet modern, o reconstrucție. În partea de vest a peretelui sudic al sanctuarului, direct lângă peretele navei, se află o ușă în arc frânt, înzidit.
În navă, planșeul de odinioară de lemn a fost înlocuit cu un tavan modern. Rămășițele brâului ce marca pe peretele navei nașterea arcelor fostei tribune de vest și, deasupra acestora, urmele îmbinării parapetului lat în zidărie, sunt clar vizibile pe ambii pereți ai navei. Aceste urme arată că tribuna originală era mai mare, terminându-se mai la est de tribuna actuală, din perioada modernă. Ambrazura lată a ferestrei de sud a tribunei se închide în segment de cerc.
În fața stâlpilor de formă prismatică ai arcului triumfal lat, nearticulat, încheiat în arc frânt, se înalță coloane angajate voluminoase, așezate pe plinte dreptunghiulare cu marginile superioare articulate de scotii. Stâlpii arcului triumfal și consolele bolții sanctuarului sunt sculptate din piatră, suprafețele lor fiind fragmentate și arse datorită unui incendiu care a distrus biserica. Bazele și capitelurile coloanelor angajate sunt de asemenea foarte deteriorate. Suprafețele decojite ale stâlpului sudic al arcului triumfal, precum și capitelul și baza acestuia, au fost completate cu ocazia restaurării, păstrând foarte puțin din caracterul lor original. Inițial, sacristia se putea accesa pe o ușă deschisă în secolul al XIV-lea în partea de vest a peretelui nordic al sacristiei, având ancadrament de piatră cu muchiile teșite și terminat în arc frânt, care însă momentan este înzidită – accesul în sacristia modernă se face din exterior. Urmele ușii de sud a sanctuarului, vizibilă din exterior, nu pot fi detectate în interior, datorită suprafețelor de tencuială recent restaurate. Pe peretele nordic, la ceva mai mult de 1 m de colțul cu peretele estic, se găsesc două elemente verticale de piatră, ale căror scop este necunoscut. Mulurile centrale ale acestora, care odinioară ieșeau din planul peretelui, au fost distruse. În sanctuar, în partea de sud a zidului estic, se află o nișă de dimensiuni mici, încoronată cu fronton. Nervurile din piatră ale bolții sanctuarului au profile simple cu muluri ogivale, arhivoltele sunt încheiate în arc frânt, bolțile fiind de asemenea înălțate.
În cazul ambelor coloane angajate ale stâlpilor arcului triumfal, care dispun de capiteluri scunde și puternic evazate, elementele sculptate – listelul dintre fus și capitel, respectiv decorația de palmete și frunze – s-au păstrat doar pe cele două laturi, pe margini. Pe suprafața laturii estice a capitelului coloanei angajate de nord se observă un relief constând dintr-o semipalmetă trilobată cu tulpină incizată ce se răsucește în jos, original poate de pe un vrej, și dintr-o frunză trilobată, cu tulpină de asemenea incizată, care crește din listel, pe când pe latura vestică se poate vedea fragmentul unei frunze lobate. În cazul capitelului de sud, doar latura vestică prezintă un fragment de frunză mică, lobată. Dintre consolele bolților, suprafețele celor de sud-vest și sud-est au fost distruse complet, iar consola de nord-vest prezintă trei frunze lanceolate cu suprafețe concave. Pe consola de nord-est este amplasată o frunză trilobată cu o tulpină lungă, flancată de semipalmete trilobate. Cheia de boltă este de lățimea nervurilor, formată dintr-un un disc circular pe care, din centru, cresc patru semipalmete trilobate, curbate în sensul acelor de ceasornic.
În 2010, cu ocazia restaurării acoperișului, au fost găsite două fragmente ale unei rozase, care în prezent sunt păstrate în muzeul Sveti Ivan Zelina. Maja Cepetić a realizat o reconstrucție a rozasei, specificând o dimensiune de 66×66 cm, și a precizat că locația inițială a ferestrei era pe fațada vestică de 8,5 m în lățime și 7 m în înălțime, deasupra porții. Potrivit lui Cepetić, rozasa a fost realizată în prima perioadă de construcție a clădirii, cea anterioară invaziei mongole, spre deosebire de un fragment de fereastră ulterioară, probabil cu muluri, care ar fi putut înlocui rozasa în următoarea perioadă de construcție.
Lucrările de restaurare și reabilitare ale bisericii s-au desfășurat între 1997 și 2017, în 2002 efectuându-se inclusiv cercetări arheologice în interiorul bisericii. Conform acestora, fundațiile și pereții sunt din zidărie de cărămidă. Au fost identificate trei niveluri de călcare și au fost găsite trei fundații de altar. S-au descoperit inclusiv urmele unei tribune de lemn, despre care aflăm din documentele unei vizitații din secolul al XVIII-lea.
Pe baza cercetărilor, construirea bisericii datează de la jumătatea secolului al XIII-lea, cele patru ferestre de pe zidul de sud al navei și fereastra de pe peretele estic al sanctuarului, precum și capitelurile arcului triumfal și consolele sanctuarului provin din această fază de construcție. În secolul al XIV-lea au avut loc modificări în sanctuar, iar în secolul al XV-lea în navă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea biserica a transformată în stil baroc, în secolul al XVIII-lea au avut loc noi transformări, iar în timpul intervențiilor dintre 1898 și 1913, biserica și-a căpătat forma de dinaintea restaurării.
În ceea ce privește picturile murale ale bisericii, cercetarea datează realizarea primului strat de pictură la începutul secolului al XIV-lea, când biserica era deținută de László Rakonoki. Reprezentarea iconografică a Fecioarei Protectoare împreună cu donatorul, care se poate vedea pe arcul triumfal, respectiv fragmentul legendei Sfântului Ladislau de pe peretele nordic al navei provin probabil din această perioadă.
În regiunea dintre Drava și Sava s-au păstrat fresce medievale reprezentând Fecioara Protectoare în următoarele biserici: Požega, Biserica Sfântul Laurențiu; Zagorska Sela-Ivanic Miljanski (în maghiară Szentkatalinfalva), Biserica Sfântul Ioan Botezătorul; Belec (în maghiară Belc), Biserica Sfântul Gheorghe; Zajezda, Biserica Fecioarei Maria.
Scena Încoronării Fecioarei Maria de pe arcul triumfal, respectiv cele două reprezentări ale sfintelor Barbara și Ecaterina de pe peretele sudic al navei au fost probabil realizate în perioada următoare, adică în cel de-al doilea sfert al secolului al XIV-lea. Reprezentarea prințului arpadian Sfântul Emeric de pe arcul triumfal datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Arborele lui Ieseu a fost pictat pe arcul triumfal în secolul al XV-lea, concomitent cu realizarea galeriei de apostoli și îngeri din sanctuar. Tot în această perioadă a fost realizată scena Răstignirii pe arcul triumfal, respectiv Judecata de Apoi pe peretele nordic al navei.