Uileac se află în valea Crasnei, la aproximativ șase km distanță de Șimleul Silvaniei. Satul este menționat pentru prima dată în anul 1259, ca parte a domeniului Wathasomlyo, după ce cu un an mai devreme, Watha, fiul lui Watha din neamul Csolt și Pousa, fiul lui Dionisie își vânduseră părțile de drept palatinului Roland din neamul Rátót și judelui curții reginei, meșterului Móric din neamul Pok.

Domeniul funciar din comitatul Crasnei a rămas pe parcursul întregii perioade medievale înglobat în domeniului cetății Șimleului. Urmașii lui Móric, voievodul transilvănean Miklós Meggyesalji (1277, 1315-18), iar apoi fiul acestuia, Móric, donează satul Uileac slujbașilor lor, Sudach și fratelui acestuia, Nicolae drept recompensă pentru loialitatea lor. Conform înțelegerii înscrise în act, fiul lui Móric, Simon și fiica sa, Anna Meggyesalji, soția lui Ladislau Báthori lăsau satul în proprietatea lui Sudach și Nicolae. De la acest personaj numit Sudach și-a luat denumirea medievală satul Sudak, care în document era încă menționat ca așezare, contopindu-se ulterior cel mai probabil cu Uileac. Alături de familia descinsă din Sudach o parte a satului a ajuns mai târziu în mâinile familiei Jakcs Kusalyi și Drágffy. Părți din sat au fost stăpânite și de alte familii nobiliare mai modeste. În anul 1533, dijma pe un an a satului a fost donată de către episcopul Transilvaniei, Ioan Statileo, lui Ștefan Báthori. Familia Báthori plătea dări în 1553 după cinci porți, iar spre sfârșitul secolului o parte din sat a fost obținută de familia Lónyai. În secolele XVI-XVII iobagii din sat aveau obligația de a presta diferite servicii la cetatea din Șimleu. În secolul al XVIII-lea cel mai important stăpân al satului era familia Bánffi, de la care orașul Șimleu îl luase abuziv pentru un timp începând cu 1741. Mai mulți nobili mici sunt în continuare proprietari peste anumite părți din sat. În secolul al XIX-lea familiile de conți Rhédei, Toldalagi și Károlyi dețineau părți din sat.

Specialiștii și-au îndreptat atenția asupra bisericii reformate din Uileac încă din secolul al XIX-lea, deoarece componentele arhitectonice vizibile aici aparțin unei construcții care poate fi datată în secolul al XIII-lea. Turnul și nava bisericii păstrează încă elemente de stil romanic, corul ei însă s-a prăbușit în urma unui incendiu izbucnit în anul 1866, fiind ulterior reconstruit în stil baroc, cu absidă semicirculară.

Cercetări arheologice au fost efectuate de specialiști (Horea Pop, Tamás Emődi, Zsolt Csók, Nándor Mihálka, József Csokmai) înainte și în timpul restaurării bisericii, în toamna anului 2010 și în vara lui 2012. În 2010 au fost deschise două suprafețe de cercetare, dintre care una avea ca scop verificarea relației dintre navă și cor în partea sudică a bisericii, cealaltă avea menirea de a surprinde pe latura nordică raportul dintre turn și navă. În partea sudică, în afară de descoperirea mormintelor din jurul bisericii, au fost observate și modalitățile de racordare a noului cor baroc de nava medievală timpurie din secolul al XIX-lea. S-a constatat că vechiul cor era de dimensiuni mai reduse decât cel actual. Pe latura nordică, unde s-a dezvelit fundația turnului și a navei, specialiștii au avut parte de o adevărată surpriză. S-a constatat că turnul a fost construit după finalizarea navei, iar în timp ce fundația acestuia era realizată din cărămizi așezate într-un strat de lut bătut, în cazul navei s-au folosit plăci de piatră.

Cu ocazia săpăturilor arheologice din 2012 s-a trasat o secțiune magistrală pe toată lungimea bisericii. Cercetările au avut rezultate importante, dintre care unul a fost identificarea vechii abside, poligonale de sub corul actual în stil baroc. În navă cercetătorii au descoperit un mormânt dublu, care avea ca inventar și o sabie cu mâner aurit și acoperit cu împletitură cu fir de argint. În mormânt erau doi defuncți, un bărbat și o femeie, îmbrăcați în veșminte nobiliare, ornamentate cu broderii cu fir auriu. Femeia avea și o diademă cu decorație bogată. Identificarea lor a fost posibilă cu ajutorul izvoarelor scrise ale secolului al XVI-lea. Documentele fac referire la familia Sutak-Újlaki, astfel că se poate bănui că acest mormânt aparține membrilor acestei familii.