Prima atestare documentară a așezării datează din 1243, de unde aflăm că localitatea Kameňany (în maghiară Kövi), împreună cu satul Licince (în maghiară Lice) situat în apropiere, au fost scoase din moșiile cetății Gemer (în maghiară Gömör) și donate fiilor lui Máté din clanul Ákos, (Szár) Detre și Fülöp. Aceste date indică faptul că formarea așezării a avut loc cândva la mijlocul secolului al XII-lea, neexistând nicio sursă anterioară privind acest teritoriu.
Sursa menționată din 1243 conține o perambulare, un document pentru statornicirea hotarelor localității, potrivit căreia la vremea respectivă Kameňany era singura așezare din comitat cu mai multe colonii mici miniere în apropiere. Conform perambulării, în secolul al XIII-lea Kameňany era mărginit dinspre vest de moșiile clanului Zách, precum și de satele Šivetice (în maghiară Süvéte) și Prihradzany (în maghiară Kisperlász), dinspre sud-est de limita nord-vestică a localității Licince, iar dinspre sud-vest de localitatea Skerešovo (în maghiară Szkáros). Limita sa nordică se extindea până la sursa râului Turiec de Est, atingând limitele așezărilor Ratkovské Bystré (în maghiară Ratkóbisztra) și Revúca (în maghiară Nagyrőce). Kameňany cuprindea o moșie mai extinsă, astfel că localitatea timpurie includea și așezările actuale Sirk (în maghiară Szirk), Rákoš (în maghiară Gömörrákos), Nandraž (în maghiară Nandrás) și Turčok (în maghiară Turcsok). Un asemenea domeniu s-ar fi putut forma deja în secolul al XII-lea, dar este posibil ca zona să fi avut importanță și anterior acestei perioade. Limitele estice ale așezării se întindeau adânc în muntele Revúcka vrchovina, despre care suntem informați de o perambulare din 1321 care înșiră teritoriile cetății Muráň (în maghiară Murány).
Hotarele extinse ale așezării sugerează faptul că aceasta avea o funcție centrală în moșia nou formată a fraților (Szár) Detre și Fülöp. Partea de nord-vest a acestui teritoriu vast era formată din moșiile ce aparțineau de Kameňany, extinse până la muntele Revúcka vrchovina, partea sud-vestică a zonei carstice. Importanța și poziția specială a așezării ne este dezvăluită de o sursă din 1273, care oferă numeroase informații nu numai despre perioada timpurie a așezării, ci și despre istoria colonizărilor, care, începând din secolul al XIII-lea, au jucat un rol important în dezvoltarea localității. Din diploma menționată aflăm că în 1273 (Szár) Detre a invitat coloniști străini în zona Kameňany, care au primit drepturi speciale de la proprietar în schimbul unei colonizări reușite. Pe baza numelui colonizatorului de mai târziu al zonei și judelui localității, Herbord, putem presupune că noii coloniști au fost germani, care au primit 50 de acri de teren arabil, cu pășunile și pădurile adiacente, pentru fiecare așezare stabilită. Diploma ne dezvăluie, de asemenea, că obiectivul lui Detre era să profite la maxim de partea sud-vestică a moșiei sale, concentrându-se asupra activităților agricole. Drepturile și obligațiile noilor coloniști impuneau fiecărei localități să predea moșierului o optime a impozitului anual plătit bisericii, astfel coloniștilor li s-a oferit posibilitatea de a-și construi propria biserică și de a-și alege propriul preot. Acest din urmă privilegiu arată că decretele menționate mai sus se refereau nu doar la Kameňany, ci la toate micile așezări nou înființate din jurul său. Cu mai puțin de 50 de ani mai târziu, la nord de Kameňany, lângă așezarea actuală Rákoš a fost înființat un alt sat, Nandraž. Satul denumit în surse drept Vigne – care, potrivit lui Bálint Ila, era situat pe teritoriul actualului sat Leváre (în maghiară Lévárt), la sud de Kameňany și Deržkovce (în maghiară Deresk) – era de asemenea considerat a fi o așezare nouă în zonă. Pe baza etimologiei numelui așezării – care provine probabil din cuvântul slav vyhňa (vatra unei forje) – se poate presupune că era mai degrabă una dintre așezările miniere, astfel că locația sa de odinioară ar trebui căutată la nord-vest de Kameňany. Richard Marsina, în volumul său din 1994, plasează satul pe acest teritoriu, mai precis, printre domeniile localității Turčok.
Transformarea bisericii timpurii a localității se datorează probabil măsurilor de colonizare menționate și situației economice în continuă îmbunătățire. Construirea bisericii timpurii se poate data dinaintea anului 1273.
Invitarea noilor coloniști de către (Szár) Detre pe partea de vest a moșiei sale coincide cu ridicarea seniorului teritoriilor vecine aflate la nord de Kameňany, precum și al cetăților din Jelšava (în maghiară Jolsva) și Muráň, Miklós, la rang de judex curiae regiae (1271). În același timp, Detre a pierdut disputa pentru teritoriile localităților Šivetice și Prihradzany în favoarea episcopului de Pécs (Ungaria), Jób. Acesta a fost probabil motivul pentru care ulterior și-a extins moșiile către valea râului Turiec de Est și a început să-și construiască o cetate la nord-vest de Kameňany, în vecinătatea localității Rákoš, consolidând astfel importanța zonei centrale a moșiilor sale extinse. În ciuda privilegiilor pe care le-a primit de la Detre în perioada timpurie, localitatea nu s-a dezvoltat ulterior în oraș.
Pe baza mențiunilor în sursele scrise de mai târziu, este clar că centrul teritoriilor de nord-vest ale lui (Szár) Detre și urmașilor săi era satul Kameňany. Între 1318 și 1320, nepoții lui Detre au împărțit moșiile aflate de-a lungul râurilor Slaná, Muráň și Turiec, din care Kameňany și teritoriile sale, cetatea Kameňany, Rákoš, Nandraž și Vigne, au intrat mai întâi în posesia lui Domokos Bebek și ulterior în cel a fratelui său, Miklós Bebek, iar doi ani mai târziu au devenit proprietatea lui János și Péter Csetneki.
O altă sursă legată de situația proprietăților aparținătoare așezării este un document din 1346, care descrie împărțirea exactă a moșiilor lui János și Péter Csetneki. Conform documentului, János Csetneki a devenit ulterior unicul proprietar al cetății Kameňany și al așezărilor care îl înconjurau. Péter a primit majoritatea satelor aflate între râurile Štítnik și Slaná, incluzând o parte din localitatea Štítnik (în maghiară Csetnek), Ochtina (în maghiară Martonháza), Rochovce (în maghiară Rozsfalva) și Slavošovce (în maghiară Nagyszabos). János deținea teritoriile celor două așezări aflate la est și de vest de localitatea Štítnik, Honce (în maghiară Kisgencs) și Gočaltovo (în maghiară Gacsalk), precum și sus-menționatul sat Kameňany împreună cu cetatea sa și moșiile din Nandraž, Vigne și Rákoš. Această împărțire a teritoriilor a fost cu siguranță rezultatul unei decizii bazate pe utilizarea moșiilor de dinainte de 1346.
Prima sursă scrisă legată de János Csetneki provine din perioada sa de captivitate la Máté Csák, ajungând în temnița oligarhului din Trenčín (în maghiară Trencsén) în timpul campaniei militare din 1336-1337 a Regatului Maghiar împotriva principilor austrieci. În 1339 János era încă în captivitate, fiind eliberat la scurt timp după acest an, iar 10 ani mai târziu îl găsim din nou în armata regală, când, la fel ca fratele său Péter și nepoții săi, István și György Bebek, se pregătea să plece la Napoli împreună cu trupele regale maghiare, dar, fiindcă nu avea suficient capital pentru o campanie atât de mare, a fost nevoit să amaneteze localitatea Gočaltovo.
Legătura directă dintre János Csetneki și satul Kameňany poate fi dovedită nu doar printr-o examinare detaliată a moșiilor sale, ci și prin faptul că în 1358 este menționat conacul său existent la acea vreme în sat. În anul menționat János nu mai era în viață, iar fratele său Péter a încercat ia în stăpânire posesiunile sale. Fiii György și István Bebek ai fratelui său, Domokos Bebek, s-au opus acestei încercări, adresându-se chiar regelui, care a predat cazul conventului din Jasov (în maghiară Jászó). Reprezentanții conventului l-au vizitat pe Péter, pe care l-au găsit în Kameňany, centrul moșiilor sale, în conacul lui János. Ca urmare, acestuia i s-a interzis strict însușirea nejustificată a posesiunilor lui János Csetneki și i s-a ordonat împărțirea justă a moșiei decedatului cu fiii fratelui său, respectiv implicarea reprezentanților familiei Bebek în procesul de împărțire a proprietăților. A urmat un litigiu de mai mulți ani, deoarece Péter nu a cedat domeniile cu ușurință și nici nu a vrut să respecte cererea lui György de a revizui documentele legate de moșiile individuale și de a împărți domeniul între fiii lui Benedek. În cele din urmă, Péter s-a retras sub presiunea exercitată de familie (György trebuie să fi avut la dispoziție documente decisive) și, prin comun acord, György Bebek a primit jumătate din Kameňany, împreună cu bunurile sale adiacente. Valoarea totală a teritoriilor trebuia să corespundă cu un sfert din toate moșiile lui János Csetneki. Conform acordului, în caz de insubordonare din partea lui Péter, acesta va fi nevoit să cedeze moșii suplimentare. În 1359 s-a luat o decizie finală, iar localitatea Kameňany a fost împărțită în două în prezența a patru persoane credibile, guvernatorul regelui și reprezentanții conventului de la Eger (Ungaria). György Bebek a primit 16 gospodării din 32, aflate la sud de conacul regretatului János, precum și o moară pe pârâul Turiec, cu toate bunurile și teritoriile sale, cu excepția conacului parohial, care a fost lăsat de ambele părți bisericii locale. După ce s-a descoperit că jumătate din moșiile din Kameňany nu erau echivalente cu un sfert din toate moșiile lui János Csetneki, Péter a cedat lui György și așezarea Rákoš.
Împărțirea moșiei a durat de la 1359 până la 1367, anul morții lui Petru, și nu este surprinzător că după moartea sa, nelăsând moștenitori de sex masculin, a urmat un alt proces pentru a obține moșiile sale. Litigiul a afectat în principal localitatea Kameňany și zonele adiacente râului Turiec de Est. Moșiile lui Petru au fost împărțite între membrii familiei Bebek din Plešivec (în maghiară Pelsőc) și urmașii lui Miklós Kun, fiul fratelui lui Péter. Însă în 1404 și 1437 urmașii lui László, fratele lui Péter, s-au opus acestei împărțiri, fără succes. Astfel, după cum putem vedea dintr-un recensământ din 1427, familia Bebek era proprietar majoritar în Kameňany cu 87 de gospodării. Imre Bebek deținea 46 de gospodării, în timp ce fratele său Miklós Bebek deținea 41. Putem vedea de asemenea că, în mai puțin de 100 de ani (în 1359 au existat un total de 32 de gospodării în sat), populația din Kameňany aproape că s-a triplat. Pe baza numărului de gospodării din 1427, Kameňany se număra printre cele mai mari așezări din comitatul medieval, împreună cu localitățile Rožňava (în maghiară Rozsnyó), Jelšava și orașul Gemer.
Picturile murale ale bisericii din Kameňany
Picturile murale din sanctuarul bisericii au fost descoperite în 2011, datorită muncii restauratorilor Peter Koreň, Juraj Gregorek și Martin Vojtko. Pe baza reprezentărilor din podul bisericii, păstrate pe latura dinspre navă a arcului triumfal, se presupunea deja că interiorul bisericii fusese cândva decorat cu picturi murale, una dintre întrebările primelor cercetări fiind măsura în care s-au păstrat aceste reprezentări sub tencuiala groasă. Cercetarea a produs rezultate surprinzătoare din mai multe motive și, cu toate că până în prezent nu s-a descoperit nici măcar jumătate din totalitatea picturilor murale ce acopereau odinioară biserica, suprafețele nedecapate păstrează cu siguranță surprize pentru cercetare.
Picturile murale din podul bisericii, păstrate pe latura interioară a arcului triumfal, au indicat existența unei decorațiuni bogate în biserică deja în momentul descoperirii lor. Primii cercetători nu au acordat prea multă atenție acestor picturi, probabil datorită faptului că figurile de apostoli păstrate din ceea ce se presupune a fi o scenă a Judecății de Apoi, nu evocă nicidecât senzația calității sau a unui atelier semnificativ. Figurile ce se pot examina din apropiere au fost atribuite unui meșter local, iar forma și nivelul de execuție, caracterul static al figurilor, maniera grosieră a realizării fețelor și mâinilor dau dovadă de activitatea unui atelier local. După cum s-a dovedit ulterior, această ipoteză este cu siguranță corectă, însă execuția mai simplă, mai provincială a scenei s-a datorat probabil poziției acesteia, întrucât a fost situată într-unul dintre cele mai înalte puncte ale navei bisericii, fiind dificil de văzut cu ochiul liber datorită înălțimii interioare a navei. Ipoteza prezentată mai sus este dovedită de descoperirea unei galerii excepționale de apostoli în sanctuarul bisericii, unde modelarea și execuția figurilor dezvăluie o calitate a picturii de excepție, unică în zonă. Majoritatea figurilor de apostoli ce apar în sanctuarul construit sub forma unei abside semicirculare țin în mână o carte sau un rotulus, deci nu pot fi identificate pe baza atributelor lor. Trei dintre figuri însă au fost plasate în poziții proeminente și au primit o decorare mai specială. Figurile de pe peretele estic al sanctuarului poartă aureole în relief cu un decor special, coroane și curele cu suport pentru sabie, iar în mâinile lor țin atribute binecunoscute, astfel încât, deși picturile murale sunt fragmentate, globul crucifer, sabia și barda se pot discerne cu ușurință. Astfel, presupunem că acestea sunt figurile celor trei regi maghiari (Sfântul Ștefan, Sfântul Ladislau și Sfântul Emeric), flancați de apostoli. Și apostolii au fost pictați cu o grijă specială, fiecare cu o față personalizată, iar aureolele lor plastice au fost decorate în relief cu modele speciale. Deasupra galeriei de apostoli vedem o bordură decorativă, care este întreruptă de reprezentarea unor capete umane, dar având caracter decorativ, așezate în cadre dreptunghiulare. În zona soclului sunt alternate forme geometrice și un decor similar draperiei. Pe latura sudică a sanctuarului s-a descoperit o sedilie de dimensiuni mari, în care au fost reprezentați trei sfinți episcopi. Pe latura către sanctuar a arcului triumfal, potrivit iconografiei obișnuite, sunt reprezentate cele cinci fecioare înțelepte și cele cinci nesăbuite, așezate în medalioane rotunde.
Din păcate, ciclul de pictură murală medievală din sanctuar poate fi examinat doar până la înălțimea coronamentului, deoarece bolta sanctuarului a fost reconstruită în secolul al XVIII-lea datorită unei avarii sau în timpul unei reconstrucții ulterioare. Aceasta a primit o pictură decorativă nouă, simplă, acoperită cu un strat de var în secolul al XIX-lea.
Suntem siguri că întregul interior al bisericii a fost decorat cu picturi murale, dezvelirea cărora încă nu s-a terminat. În 1594 biserica a devenit proprietatea Bisericii Luterane, astfel clădirea a fost transformată conform propriilor scopuri liturgice. Micul turn clopotniță ridicat în fața intrării sudice, precum și tribuna care ocupă întreaga navă a bisericii au fost construite ulterior. Din păcate, în timpul acestor construcții majoritatea picturilor murale din navă au fost deteriorate. Spre norocul nostru, însă, picturile murale medievale nu au fost decapate, ci doar acoperite cu un strat gros de tencuială. Datorită acestui fapt, în prezent ni se dezvăluie un program iconografic cuprinzător, a cărui interpretare completă încă nu s-a realizat, însă, odată cu dezvelirea integrală a decorației interioare a bisericii, vom avea posibilitatea de a privi peretele nordic al navei într-o unitate similară celei din biserica localității vecine Rákoš.
Pe peretele nordic al navei, în lumina cercetărilor de până acum, se disting cinci picturi murale separate. Scenele individuale sunt așezate în cadre separate și, la fel ca în biserica din Rákoš, sunt reprezentări distincte, care nu formează un program coerent. Una dintre cele mai importante picturi, fiind considerată a fi singura reprezentare a temei în această regiune, este reprezentarea de dimensiuni mari a Anei Întreite. Compoziția, deși doar parțial dezvelită, este foarte asemănătoare cu reprezentările din bisericile Sântana de Mureș (în maghiară Maroszentanna, România) sau Iermata Neagră (în maghiară Feketegyarmat, România). Pe pictura murală este reprezentată Sfânta Ana cu Maria și cu Pruncul Isus în poală. Ana își așează mâinile întinse pe capetele a două figuri feminine (cel mai probabil două dintre surorile Fecioarei Maria, numite de asemenea Maria). Restul picturii murale s-a păstrat fragmentar, iar, datorită tribunei, va putea fi scoasă la lumină doar mai târziu, însă pe baza analogiilor este posibil ca scena să continue cu reprezentarea donatorilor (ca un fel reprezentare iconografică a Fecioarei Protectoare) și a mai multor figuri de înger. Aceasta este o reprezentare deosebit de importantă, deoarece în regiunea Gemer încă n-am întâlnit o formulă iconografică similară.
Pe lângă reprezentarea iconografică Ana Întreită, există o altă pictură murală neobișnuită, reprezentând o figură feminină într-o mandorlă stranie sub formă de nori, cu îngeri (?) lângă mandorlă. Analogia perfectă a scenei o găsim în biserica vecină din Rákoš, unde reprezentarea figurii feminine în mandorlă este completată de mai mulți sfinți. Cercetarea de până acum a considerat figura din Rákoš ca fiind reprezentarea Fecioarei în mandorlă, glorificată. Dar, dacă examinăm pictura murală din Kameňany, devine clar că părul lung al figurii feminine cade peste umărul său și acoperă complet rochia de pe ea. Pornind de la această observație, o concluzie similară poate fi trasă prin examinarea picturii murale a bisericii din Rákoš. O analogie directă a celor două picturi murale poate fi găsită în sanctuarul bisericii din Keszthely (Ungaria), unde este înfățișată Maria Magdalena într-un cadru exact identic cu reprezentările din regiunea Gemer, asemănător unui nor. În cazul picturii murale din Keszthely, identificarea figurii este indiscutabilă, întrucât întregul corp este acoperit de părul său. În picturile murale din Kameňany și Rákoš, Maria Magdalena poartă o haină ce-i acoperă întregul corp, părul ei este evidențiat doar simbolic, dar este evident că pletele sale lungi îi acoperă rochia.
În partea mediană a peretelui nordic al navei se găsește o altă scenă, pentru moment doar presupusă a fi Închinarea Magilor, care poate fi recunoscută prin detaliile binecunoscutei formule iconografice. În fața figurii Mariei, așezată pe un tron înalt, un bărbat mai în vârstă îngenunchează cu un dar în mână. Din păcate, o parte a scenei nu a fost încă dezvăluită, așa că o descriere mai exactă a picturii murale se va putea face doar mai târziu. În mod similar, trebuie amintite cele două figuri feminine păstrate fragmentar de sub tribună, respectiv figurile goale, aliniate pe latura dinspre navă a arcului triumfal, precum și înfățișările sufletelor înviate, care făceau parte din reprezentarea monumentală a Judecății de Apoi descoperite în pod.
Peretele sudic al navei s-a păstrat în stare extrem de fragmentată, dar în timpul cercetării s-a găsit o reprezentare proeminentă a ciclului hristologic, Punerea lui Isus în mormânt. Este o reprezentare foarte intimă care a ieșit la suprafață doar parțial, dar cercetările de parament viitoare promit rezultate noi și interesante.
Pe peretele nordic al navei s-a descoperit un fragment al legendei Sfântului Ladislau, care original ocupa probabil întregul registru superior al zidului. În reprezentarea fragmentară se discerne clar o figură pe un cal, purtând o pălărie ascuțită și o tolbă, care, în poziție întoarsă, este pe cale să tragă cu arcul. În spatele său se conturează o figură în armură care urmează să-l lovească cu sabia. Scena este foarte fragmentară, dar este, fără îndoială, un detaliu al legendei. Pictura de dimensiuni mari este continuată pe cealaltă latură a ferestrei baroce care străpunge peretele nordic, unde reprezentarea câmpului și figura fetei s-au păstrat de asemenea în formă fragmentară, dovedind că legenda era continuată cu scena Luptei corp la corp. Putem spera la o dezvelire a restului legendei într-un stadiu următor doar în cel mai fericit caz, întrucât reconstrucțiile au afectat partea superioară a coronamentului zidăriei, deci scena finală și de deschidere a legendei probabil că s-au pierdut.
